Acum catva timp am luat o hotarare care poate fi interpretata in doua feluri. Dar mai intai sa spun despre ce e vorba. Incepem cu inceputul ca sa aibe sens lucrurile.
La inceputul clasei a 12-a se transfera o fata si un baiat de la un alt liceu la mine in clasa. Se incearca o integrare in clasa si imi place sa cred ca se reuseste. Baiatul este primit bine in grupul nostru si ni se pare la toti de treaba. Fata la fel, se incearca o integrare dar mai deosebita, asta cel putin privita din exterior. Este vorba despre o fata exceptionala din foarte multe puncte de vedere. Pe parcursul incercarii sale de a se integra in colectivul nostru nu primeste foarte multa atentie din partea mea, ba chiar ma amuzam pe tema ei uneori considerand-o o tipa <em>emo</em> in toata puterea cuvantului. Bineinteles m-am inselat. Fata noastra are o afinitate pentru contactul fizic (nu la care va ganditi voi). Adica nu se sfieste sa-si lase mana mangaiata de un baiat (cu care poa’ sa nu aibe o relatie serioasa), sa se joace ori sa se amuze cu oricine, fara nici un fel de obligatie, ca intre amici. Unii ar spune ca asta nu e OK. Adica cum ? Uite la ei cum interactioneaza unul cu altul ! Asta au zis si cateva fete dintr-o bisericuta a clasei. Au inceput sa dea cu presupusul si sa faca prejudecati nejustificate. Au jignit-o, au considerat-o de ultima speta. Partial le inteleg: nu o cunosteau cu adevarat.
Mergand mai departe, cum spuneam, se incerca o integrare la care primul individ care ia parte se ofera sa plateasca consumatia fetei intr-un local stand la masa cu alte cateva colege. Acestea, indignate ca ele nu au fost intrebate niciodata daca doresc sa li se faca cinste sunt oarecum indreptatite sa creada ca intre cei doi exista ceva. Cu timpul cei doi petrec putin mai mult timp impreuna, stau in aceeasi banca. Toate normale, mai putin partea cu contactul fizic, (repet, ar zice unii). Indignate a doua oara cateva colege (foarte bune prietene intre ele de altfel) ii spun baiatului sa aleaga intre prietenia cu ele respectiv prietenia cu nou-venita. Fata noastra, nevrand sa faca mare tam-tam, se retrage elegant din amestec. Se retrage la propriu: prima banca, coltul din dreapta, sta singura.
Incercand sa fiu un bun coleg, intr-o zi oarecare mi-am zis sa incerc sa vad care-i treaba cu fata noua. Toate bune si frumoase, ajung sa ma mut in banca cu dansa. O descopeream pe zi ce trece tot mai mult si-mi placea la nebunie ce gaseam ! Era extraordinara. O respectam si incepuse sa-mi placa de ea. Vine si vremea atestatului. Ea pregatise un site, lucrand la partea de interfata. Tot ce mai avea de facut era partea de php pentru a reusi sa interactioneze cu baza de date pe care a structurat-o foarte OK. Facem cateva modificari la ea in laboratorul de info, incerc niste linii de cod. Imi era la indemana oarecum pentru ca si eu aveam atestatul bazat pe o structura asemanatoare. Inainte de toate fata ma roaga sfioasa si respectoasa cum era daca as putea s-o ajut la atestat. Discutam pe messenger si i-am spus ca de incercat voi incerca dar nu-i promit nimic pentru ca mai aveam de terminat atestatul meu si mai aveam de ajutat inca un coleg, prieten bun.
Zilele treceau si realizam amandoi ca nu era suficient cat mesteream noi 5-10 minute la scoala asa ca am chemat-o sa vina la mine acasa unde aveam sa punem la punct niste chestii la site-ul respectiv. Bineinteles ca in tot acest timp se observa o apropiere neobisnuita intre noi, petrecand si mai mult timp impreuna, era oarecum de inteles. Cei din clasa ma luau cu fraze de genul: “tu iei de bun ce-a {aruncat} celalalt?”, o jigneau spunand lucruri urate despre ea. Bineinteles ca nu le convenea. Nu le placea faptul ca a reusit sa se apropie de mine atat de mult intr-o perioada atat de scurta, lucru care ele nu au reusit sa-l faca e 4 ani. Nu le placea ca nu mai aveam timp si chef sa le bag in seama, nu le placea ca nu petreceam cu ele, ca nu mai ieseam cu ele in oras, nu le placea nimic… nu le placea fata. Vazand atata inversunare impotriva ei, ma simteam oarecum obligat s-o apar, sa intru in defensiva, lucru care l-am facut abia dupa ce obosit de incercarile de a le demonstra ca se inseala, am inceput sa am o oarecare respingere fata de ele. Respingere pe care o merita aproape fiecare (mi-au confirmat asta printr-un fel sau altul).
Eu si ea le ignoram. Eram amici. Imi place sa cred ca amici buni. Ne ajutam reciproc, petreceam putintel timp impreuna cand aveam ocazia. Lucrul nasol era ca ea statea in celalalt capat al orasului iar eu exact la polul opus. Se simtea o oarecare crestere liniara la nivel de sentimente intre noi. Eu stiu sigur ca am simtit asta. Despre ea nu stiu. A avut grija sa-si mascheze sentimentele (care poate erau si inexistente) cu un elegant “super ok”, raspuns la intrebarea mea: “ce parere ai despre mine?”. Eu i-am spus care-i treaba, ce simt si ce cred inainte de a intra in examenul de bacalaureat. I-am spus ca as dori un ragaz de doua saptamani pentru a trece de perioada aia de stres si buimaceala. A venit bacul, am impartasit emotiile examenului, am incercat sa fiu alaturi de ea, s-o consolez, s-o incurajez si in final s-o felicit. Sper ca am reusit. Una peste alta, eram perfect constient de faptul ca odata ce vom termina cu examenul si cu scoala in general nu ne vom mai vedea atat de des. Eu incepusem sa lucrez, ea lucra deja de cateva saptamani. Chestia e ca tot aveam timp unul pentru altul pana la urma. Eu o mai vizitam uneori la servici.
Acum vine momentul dramatic. Apuc sa constientizez cat de pretioasa e fata asta pentru mine, cat de mult inseamna, nu mai era vorba despre o relatie de amicitie, pentru mine era vorba de altceva. Ea reusise sa trezeasca in mine sentimente ce dormitau de cativa ani, de la apusul unei alte relatii esuate. Am ajuns in cateva luni de zile sa ma indragostesc de fata asta. Da, pot spune ca eram indragostit de ea. Poate inca mai sunt. Nu stiu. Lucrurile erau clare in mintea mea. Cea mai buna alegere, fiind 100% convins ca e cel mai bine pentru amandoi, chiar daca eu aveam sa sufar foarte mult din cauza asta e sa uitam unul de altul, convins fiind ca asta e un act de pur altruism. Pur si simplu mi s-a frant inima, iar. Fiind ferm convins ca efectiv ea e prea buna pentru mine, e ideala, e extraordinara (+ alte superlative) eram sigur si de faptul ca o voi dezamagi. Simteam faptul ca relatia noastra era predispusa la durere si nu-mi permiteam luxul asta, era deci o relatie imposibila. Nu vroiam s-o fac sa sufere sub nici o forma asa ca i-am spus sa nu ma mai caute, sa ma uite. I-am spus si de ce.
Evident eu am facut asta crezand ca e vorba de altruism. Mai exista si varianta mecanismului de auto-aparare care e posibil sa fii actionat in situatia asta. Eu incercam sa nu ajung la faza in care sa-i marturisesc ca sunt indragostit de ea iar ea sa ma refuze ori sa se intample altceva. Evident nu voi afla niciodata raspunsul ei. Practic imi protejam orgoliul. Oare sa nu suport sa fiu refuzat ? Sa fi ajuns s-o urasc pentru ca m-ar fi refuzat ? Slabe sanse. In orice caz toata chestia asta poate fi privita si ca o dovada de egoism. Cert e ca am suferit si inca sufar. Probabil ca si ea. Dreptul la replica nu l-a avut. “M-am inteles eu cu mine”, vorba ei. Nu ma simteam in stare de ea, era peste standardele mele datorita faptului ca ea era cum era, cum mi-as fi dorit sa fie o fata. O fata de aceeasi varsta cu mine mereu se va uita la baietii mai mari, mult mai masculini, mai maturi, cuceritori cu un farmec aparte, capabili sa-i ofere tot felul de experiente si pe plan sentimental si pe plan financiar. Experiente pe care eu inca nu i le pot oferi. Ea mereu va aspira la baietii mai mari. E normal sa fie asa. Eu mereu voi fi un pamflet si nimic mai mult.
Sa-i cer iertare ? E prea tarziu. Nu cred ca ar accepta. Probabil si-a gasit deja un alt baiat mai capabil de ea.
